Există o vorbă: „Dacă iubeşti ceva, eliberează-l!. Dacă revine la tine, e al tău, dacă nu, nu a fost niciodată!” E o metaforă ce descrie perfect ciclul intimităţii masculine şi al comportamentului bărbatului
Orice femeie s-a întâlnit, în viaţa de cuplu, cu următoarea situaţie: fără nici un motiv, după ce totul părea să meargă foarte bine, înţelegerea era deplină şi intimitatea era la cote maxime, brusc, partenerul devine absent, distant, neatent, sâcâit, evitând sau chiar respingând dovezile de afecţiune ale partenerei. Femeia este bulversată! Ce s-a întâmplat? Cu ce a greşit? Probabil ca a facut ceva ce l-a deranjat!...! Ea ştie ca ea nu s-ar îndepărta aşa decât dacă ar fi supărată, jignită sau dezamăgită!... Trebuie să lămurească situaţia! Şi nu mai târziu! Acum! Pe masură ce încearcă sa clarifice lucrurile, el devine din ce în ce mai sâcâit, mai iritat; de ce nu-l lasă in pace? „N-am nimic, nu sunt supărat ”, va spune el foarte sincer, dar îl crede cineva? Nu vi se pare cunoscut?!?...Nu arată ca un „deja-vu”?!?...Şi de aici până la ceartă nu mai e decât un pas...
Ce se întâmplă, care este de fapt motivul acestei atitudini? Sunt femeile de vină? De cele mai multe ori NU!
Comportamentul nostru este rezultatul evoluţiei şi adaptării la factorii de mediu, de-a lungul a mii şi mii de ani. Atât femeile, cât şi bărbaţii şi-au dezvoltat instincte, reacţii care să asigure supravieţuirea speciei şi îmbunătăţirea vieţii. Ultimii 100 de ani au adus transformări majore, foarte rapide, în societatea omenească, fără ca instinctele şi comportamentul nostru să fi avut timp să se „adapteze”, astfel că, uneori, recţiile noastre sunt in neconcordanta cu situatia existenta.
Este absolut normal ca un bărbat ce iubeşte o femeie şi formează împreună un cuplu, să simtă periodic nevoia de a fi singur, de a se ocupa de sine. Este nevoia instinctivă de AUTONOMIE! Femeile o vor numi, pe bună dreptate, egoism dar, le place sau nu, este o stare de fapt care, chiar dacă este de neînţeles pentru o femeie, este firească pentru bărbaţi. Nu este o hotărâre sau o alegere a lor: pur şi simplu aşa simt. Iată ce se întâmplă...
Într-o anumită măsură, prin conectarea lui în relaţie, un bărbat se pierde pe sine. Simţind nevoile, dorinţele, problemele şi emoţiile ei, el îşi poate pierde sentimentul de sine, independenţa, autonomia. Şi, atunci, apare acea nevoie acută să se distanţeze, să se retragă în sine pentru a-şi restabili, lui, imaginea despre el. După ce acest lucru se întâmplă, „eroul” nostru va simţi din nou o nevoie intensă de intimitate, de apropiere cu partenera şi va reveni, la fel de brusc cum s-a distanţat, să continue relaţia de acolo de unde a lăsat-o. Şi...stupoare....acum el va fi cel surprins să constate că partenera nu răspunde imediat avansurilor lui, aşa cum lui i s-ar părea firesc. Ea nu poate să se comporte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, trebuie să clarifice situaţia, să înţeleagă ce s-a întâmplat şi, pentru asta, are nevoie de conversaţie pentru a „lipi” relaţia în locul în care se întrerupsese. Partenerul trebuie să înţeleagă asta şi să-i ofere timpul de care ea are nevoie.
Imaginaţi-vă acest ciclu ca întinderea unui elastic: cu cât e mai întins, cu atât e mai tensionat. După ce a ajuns la o anumită întindere, nu mai are unde să se ducă şi va reveni cu putere înapoi.
La începutul unei relaţii, elasticul e întins la maxim. Bărbatul simte nevoia de apropiere, de intimitate. Pe măsură ce intimitatea creşte şi nevoia bărbatului este satisfăcută, elasticul se relaxează până nu se mai mişcă deloc. Cu toate că îi place intimitatea obţinută, se declanşează un resort interior şi apare nevoia de distanţare, de solitudine, pentru că instinctul îi şopteşte: Ajunge cu doritul altei persoane, devii prea dependent!
Când bărbatul se distanţează, îngrijorarea femeii e firească, la fel şi tendinţa ei de a clarifica problema care ea presupune că a apărut. De fapt, ceea ce trebuie să facă ea este să îl lase să se distanţeze cât simte el că este nevoie. Urmărindu-l şi chestionându-l, nu face altceva decât să-l determine să se distanţeze şi mai mult!
Chiar dacă e greu, este necesar ca femeile să accepte că bărbaţii alternează automat între nevoia de autonomie şi cea de intimitate. Odată înţeles acest lucru, când un bărbat simte nevoia de distanţare, femeia poate avea încredere că el se va întoarce iubitor, aşa cum şi-l doreşte. Văzând că e înţeles şi acceptat, bărbatul va deveni mai încrezător, mai iubitor, iar relaţia lor va deveni mai solidă şi dragostea lor se va amplifica.
Ce se întâmplă, care este de fapt motivul acestei atitudini? Sunt femeile de vină? De cele mai multe ori NU!
Comportamentul nostru este rezultatul evoluţiei şi adaptării la factorii de mediu, de-a lungul a mii şi mii de ani. Atât femeile, cât şi bărbaţii şi-au dezvoltat instincte, reacţii care să asigure supravieţuirea speciei şi îmbunătăţirea vieţii. Ultimii 100 de ani au adus transformări majore, foarte rapide, în societatea omenească, fără ca instinctele şi comportamentul nostru să fi avut timp să se „adapteze”, astfel că, uneori, recţiile noastre sunt in neconcordanta cu situatia existenta.
Este absolut normal ca un bărbat ce iubeşte o femeie şi formează împreună un cuplu, să simtă periodic nevoia de a fi singur, de a se ocupa de sine. Este nevoia instinctivă de AUTONOMIE! Femeile o vor numi, pe bună dreptate, egoism dar, le place sau nu, este o stare de fapt care, chiar dacă este de neînţeles pentru o femeie, este firească pentru bărbaţi. Nu este o hotărâre sau o alegere a lor: pur şi simplu aşa simt. Iată ce se întâmplă...
Într-o anumită măsură, prin conectarea lui în relaţie, un bărbat se pierde pe sine. Simţind nevoile, dorinţele, problemele şi emoţiile ei, el îşi poate pierde sentimentul de sine, independenţa, autonomia. Şi, atunci, apare acea nevoie acută să se distanţeze, să se retragă în sine pentru a-şi restabili, lui, imaginea despre el. După ce acest lucru se întâmplă, „eroul” nostru va simţi din nou o nevoie intensă de intimitate, de apropiere cu partenera şi va reveni, la fel de brusc cum s-a distanţat, să continue relaţia de acolo de unde a lăsat-o. Şi...stupoare....acum el va fi cel surprins să constate că partenera nu răspunde imediat avansurilor lui, aşa cum lui i s-ar părea firesc. Ea nu poate să se comporte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, trebuie să clarifice situaţia, să înţeleagă ce s-a întâmplat şi, pentru asta, are nevoie de conversaţie pentru a „lipi” relaţia în locul în care se întrerupsese. Partenerul trebuie să înţeleagă asta şi să-i ofere timpul de care ea are nevoie.
Imaginaţi-vă acest ciclu ca întinderea unui elastic: cu cât e mai întins, cu atât e mai tensionat. După ce a ajuns la o anumită întindere, nu mai are unde să se ducă şi va reveni cu putere înapoi.
La începutul unei relaţii, elasticul e întins la maxim. Bărbatul simte nevoia de apropiere, de intimitate. Pe măsură ce intimitatea creşte şi nevoia bărbatului este satisfăcută, elasticul se relaxează până nu se mai mişcă deloc. Cu toate că îi place intimitatea obţinută, se declanşează un resort interior şi apare nevoia de distanţare, de solitudine, pentru că instinctul îi şopteşte: Ajunge cu doritul altei persoane, devii prea dependent!
Când bărbatul se distanţează, îngrijorarea femeii e firească, la fel şi tendinţa ei de a clarifica problema care ea presupune că a apărut. De fapt, ceea ce trebuie să facă ea este să îl lase să se distanţeze cât simte el că este nevoie. Urmărindu-l şi chestionându-l, nu face altceva decât să-l determine să se distanţeze şi mai mult!
Chiar dacă e greu, este necesar ca femeile să accepte că bărbaţii alternează automat între nevoia de autonomie şi cea de intimitate. Odată înţeles acest lucru, când un bărbat simte nevoia de distanţare, femeia poate avea încredere că el se va întoarce iubitor, aşa cum şi-l doreşte. Văzând că e înţeles şi acceptat, bărbatul va deveni mai încrezător, mai iubitor, iar relaţia lor va deveni mai solidă şi dragostea lor se va amplifica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu