Darul Cuvintelor

Comunicarea începe încă din uter. S-a dovedit că fătul aude şi reacţionează la sunetele mediului înconjurător, recunoscând cu uşurinţă vocea mamei.

Cercetările au arătat că bebeluşii adoră sunetul cuvintelor. Majoritatea părinţilor nu intuieste acest lucru pentru că vor trece mai bine de zece luni până când copilul va pronunţa primele cuvinte simple ca „mama”, „dada”, „tata” etc

Studiile au mai arătat că bebeluşii de până la zece luni sunt capabili să perceapă diferenţele foarte mici între două cuvinte auzite. Se pare că venim pe lume cu o abilitate misterioasă de detectare a limbajului şi, între cele două sexe, fetiţele sunt în avantaj, pentru că procesarea limbajului în creier are loc în emisfera stângă, într-o zonă mult mai bine dezvoltată la fetiţele nou-născute faţă de nou-născuţii băieţi. Această descoperire aduce şi răspunsul la o întrebare ce a nedumerit generaţii de părinţi şi educatori: De ce, în general, fetiţele pronunţă primele cuvinte şi apoi primele propoziţii mai repede decât băieţii?

Progresul ştiinţei şi al tehnicilor neinvazive de investigare a creierului, ca RMN (Rezonanţă magnetică Nucleară), intrată în uz de 32 de ani, iar apoi CT (tomografie computerizată) şi PET (tomografie prin emisie de pozitroni) au deschis larg fereastra către înţelegerea modului în care funcţionează creierul uman.

Băieţii au abilitaţi crescute de procesare în emisfera dreaptă a creierului ceea ce explică înclinaţiile lor către jocurile de construcţii, cuburi, asamblarea şi dezasamblarea jucăriilor, în special maşini, precum şi curiozitatea legată de funcţionarea lor. Tot aşa se explică şi uşurinţa mai mare legată de lumea abstractă a numerelor şi a matematicii.

Societatea modernă pune un mare accent, în primele etape ale învăţării, pe dezvoltarea abilităţilor lingvistice şi acesta este motivul pentru care fetiţele par să fie, în general, eleve mai bune decât băieţii, tendinţă ce începe la grădiniţă şi se păstrează până la sfârşitul liceului.

Atunci cănd vorbesc cu bebeluşii, adulţii au tendinţa să „traducă” cuvintele în „limbajul copiilor”, stalcind cuvintele: Ute te tutu mumos! În realitate, ar fi mult mai înţelept să spună : Uite ce maşină frumoasă! Mai bine chiar, repetaţi propoziţia de mai multe ori, în limbile pe care le cunoaşteţi, engleză, franceză etc. Creierul avid al copilului va absorbi aceste cuvinte şi multe, multe altele! Este recomandat ca părinţii să se adreseze atât bebeluşilor băieţi, cât şi fetiţelor, în limbajul obişnuit pe care îl folosesc în comunicarea dintre ei!

Asta nu înseamnă că la un an, un copil va recita din Scrisoarea a III-a, ci că îi va conferi un avantaj în folosirea limbajului.

Pe masură ce avansăm în înţelegerea creierului şi a abilităţii lui de procesare a limbajului, un lucru devine clar: tot ceea ce facem pentru îmbogăţirea vocabularului copilului vine în completarea a ceea ce am făcut până atunci! Specialiştii consideră că un copil care vine la grădiniţă cu un vocabular de sub 2000 de cuvinte porneşte cu un handicap, în mod special în ceea ce priveşte viitoarele abilităţi de citire! Un vocabular de 3000 de cuvinte ( sau peste ) asigură un avantaj net! Cel mai mare avantaj se pare că îl au copiii care inţeleg şi vorbesc două limbi!

In mod firesc, adulţii se tem să nu supraîncarce capacitatea copiilor. Aparent acest lucru este doar un mit! Copiii au o foame pentru învăţare şi pentru sunetul cuvintelor! Cu cât mai repede le veţi potoli această foame, cu atât mai mari sunt sansele lor de succes în viitor!

Oferiţi-le copiilor vostri, cu generozitate, Darul Cuvintelor!

Femeile coboara in fantana

“Femeile sunt schimbătoare” spun bărbaţii. „ Acum sunt dăruite şi iubitoare iar apoi devin melancolice, triste sau chiar deprimate, îşi amintesc de toate problemele şi-ţi reproşează greşeli de-acum 100 de ani!”. Bărbaţii nu pot înţelege această schimbare de dispoziţie pe care o cataloghează ca fiind anormală sau chiar patologică, unii ajungând să sugereze o vizită la psihiatru. De ce această lipsă de înţelegere? Pentru că, la majoritatea bărbaţilor, schimbarea de dispoziţie e motivată de un eveniment anume, o problemă sau o nerealizare punctuală. Cum, de cele mai multe ori, nu pot lega schimbarea de dispoziţie a femeilor de un astfel de motiv, bărbaţii ajung la concluzia că ceva nu este în regulă! Păi cum se poate explica altfel faptul că ea e nefericită şi deprimată când le are pe toate?

O femeie e ca un val. Când se simte iubită, respectul de sine îi creşte şi femeia se cufundă într-un val de emoţii pozitive. Sentimentul de bine se amplifică iar femeia radiază de fericire: valul e la apogeu! Apoi, brusc, valul se sparge iar starea de spirit a femeii se schimbă. Sentimente negative o învăluie iar frustrările şi problemele reprimate şi nerezolvate ies la suprafaţă. În perioada de ascensiune a valului femeile îşi pot suprima sentimentele negative şi dăruindu-se, uită de sine. Toate acestea însă vor reveni, amplificate, în faza de coborâre, toate neîmplinirile, toate nerealizările şi mai ales grijile şi îngrijorările, vin toate odată, astfel că femeia se simte copleşită. Aproape întotdeauna această stare e temporară. După ce a ajuns la fund, starea de spirit se schimbă din nou iar femeia va incepe iar să se simtă bine în pielea ei.

Când valul unei femei creşte ea simte că are de dat din abundenţă dragoste. Când valul se sparge femeia resimte un imens gol interior şi nu mai are de unde să dăruiască. Este momentul să facă ordine în sentimentele ei! Este o perioada în care are nevoie să vorbească despre ceea ce simte, să fie auzită şi, mai ales, înţeleasă. Femeile descriu adesea această stare ca pe o coborâre într-o fântână întunecată în care se simt singure, fără nici un sprijin, învăluite de sentimente confuze uneori chiar de disperare. Ajunse însă la fund vor începe automat să se simtă mai bine, purificate prin trăirile negative.

Bărbaţii sunt întotdeauna surprinşi de coborârea partenerelor în fântână, chiar şi atunci când sunt avizaţi că acest lucru se poate întâmpla. Deoarece femeile nu mai au nimic de dăruit în această perioadă, nici dragoste şi nici admiraţie pentru partenerii lor, aceştia sunt derutaţi. Stima de sine a bărbaţilor depinde mult de admiraţia celor din jur şi mai ales de cea a partenerelor lor. Dintr-o dată nu mai sunt cavalerii în armură strălucitoare, admiraţi şi aclamaţi pentru realizările lor, care acum par să nu mai valoreze nimic!. Atunci când femeile sunt fericite bărbaţii îşi asumă meritul iar atunci când sunt nefericite se simt responsabili şi încerca să arate femeilor că nu au motive reale de nefericire. Presupunând că schimbarea de dispoziţie este legată de ceva ce au făcut sau nu au făcut cum trebuie, automat, vor intra în defensivă. Iar cum cea mai bună apărare este atacul, ei vor începe să explice partenerelor de ce nu trebuie să simtă ceea ce simt şi de ce ar trebui să fie fericite şi mulţumite. Aşa cum femeile încearcă să îi îmbunătăţească pe bărbaţi şi bărbaţii încearcă să le „repare” pe femei spunându-le ce şi cum ar trebui să simtă! Şi puţine sunt lucrurile care pot înfuria mai mult o femeie decât negarea dreptului ei de a se simţi aşa cum se simte, fericită sau nefericită! Prin urmare se va simţi şi mai singură, neînţeleasă şi nefericită!

Ceea ce bărbaţii trebuie să înţeleagă este că evoluţia dispoziţiei femeilor, de la sentimente pozitive la negative, este un fenomen absolut normal, care nu trebuie „reparat”. Uneori, prin atitudinea lor sau intrarea în peşteră, bărbaţii determină coborârea partenerelor în fântână dar alteori acest proces se petrece de la sine. În loc să spună femeilor ce să simtă ei ar trebui să le fie alături, iubitori şi înţelegători, deschişi către ascultare. Nu vor reuşi să le împiedice să coboare dar, în acest mod, îşi pot ajuta partenerele să revină mai repede.

Bărbaţii trebuie să înţeleagă că, în fântână, femeile au mare nevoie de ei dar, trăind sentimente confuze, nu le pot solicita ajutorul sau chiar îl pot respinge. Lăsându-şi orgoliul de-o parte, bărbaţii îşi pot arăta dragostea necondiţionată. Nu trebuie să facă nimic ci doar să le fie alături partenerelor lor şi să le asculte dacă acestea vor să vorbească, fără să le critice sentimentele. Nu vă aşteptaţi ca această atitudine empatică să scoată imediat partenera din fântână! Ba chiar s-ar putea să se scufunde mai adanc! Acesta este un semn că sprijinul vostru funcţionează pentru că grăbeşte coborârea! Pentru a-şi reveni cu adevărat, partenera trebuie să ajungă la fundul fântânii! Când ea va reveni la suprafaţă, recunoştinţa pentru a-i fi fost alături va răslăti pe deplin efortul depus!

Barbatii sunt ca elasticul

Există o vorbă: „Dacă iubeşti ceva, eliberează-l!. Dacă revine la tine, e al tău, dacă nu, nu a fost niciodată!” E o metaforă ce descrie perfect ciclul intimităţii masculine şi al comportamentului bărbatului

Orice femeie s-a întâlnit, în viaţa de cuplu, cu următoarea situaţie: fără nici un motiv, după ce totul părea să meargă foarte bine, înţelegerea era deplină şi intimitatea era la cote maxime, brusc, partenerul devine absent, distant, neatent, sâcâit, evitând sau chiar respingând dovezile de afecţiune ale partenerei. Femeia este bulversată! Ce s-a întâmplat? Cu ce a greşit? Probabil ca a facut ceva ce l-a deranjat!...! Ea ştie ca ea nu s-ar îndepărta aşa decât dacă ar fi supărată, jignită sau dezamăgită!... Trebuie să lămurească situaţia! Şi nu mai târziu! Acum! Pe masură ce încearcă sa clarifice lucrurile, el devine din ce în ce mai sâcâit, mai iritat; de ce nu-l lasă in pace? „N-am nimic, nu sunt supărat ”, va spune el foarte sincer, dar îl crede cineva? Nu vi se pare cunoscut?!?...Nu arată ca un „deja-vu”?!?...Şi de aici până la ceartă nu mai e decât un pas...
Ce se întâmplă, care este de fapt motivul acestei atitudini? Sunt femeile de vină? De cele mai multe ori NU!
Comportamentul nostru este rezultatul evoluţiei şi adaptării la factorii de mediu, de-a lungul a mii şi mii de ani. Atât femeile, cât şi bărbaţii şi-au dezvoltat instincte, reacţii care să asigure supravieţuirea speciei şi îmbunătăţirea vieţii. Ultimii 100 de ani au adus transformări majore, foarte rapide, în societatea omenească, fără ca instinctele şi comportamentul nostru să fi avut timp să se „adapteze”, astfel că, uneori, recţiile noastre sunt in neconcordanta cu situatia existenta.
Este absolut normal ca un bărbat ce iubeşte o femeie şi formează împreună un cuplu, să simtă periodic nevoia de a fi singur, de a se ocupa de sine. Este nevoia instinctivă de AUTONOMIE! Femeile o vor numi, pe bună dreptate, egoism dar, le place sau nu, este o stare de fapt care, chiar dacă este de neînţeles pentru o femeie, este firească pentru bărbaţi. Nu este o hotărâre sau o alegere a lor: pur şi simplu aşa simt. Iată ce se întâmplă...
Într-o anumită măsură, prin conectarea lui în relaţie, un bărbat se pierde pe sine. Simţind nevoile, dorinţele, problemele şi emoţiile ei, el îşi poate pierde sentimentul de sine, independenţa, autonomia. Şi, atunci, apare acea nevoie acută să se distanţeze, să se retragă în sine pentru a-şi restabili, lui, imaginea despre el. După ce acest lucru se întâmplă, „eroul” nostru va simţi din nou o nevoie intensă de intimitate, de apropiere cu partenera şi va reveni, la fel de brusc cum s-a distanţat, să continue relaţia de acolo de unde a lăsat-o. Şi...stupoare....acum el va fi cel surprins să constate că partenera nu răspunde imediat avansurilor lui, aşa cum lui i s-ar părea firesc. Ea nu poate să se comporte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, trebuie să clarifice situaţia, să înţeleagă ce s-a întâmplat şi, pentru asta, are nevoie de conversaţie pentru a „lipi” relaţia în locul în care se întrerupsese. Partenerul trebuie să înţeleagă asta şi să-i ofere timpul de care ea are nevoie.
Imaginaţi-vă acest ciclu ca întinderea unui elastic: cu cât e mai întins, cu atât e mai tensionat. După ce a ajuns la o anumită întindere, nu mai are unde să se ducă şi va reveni cu putere înapoi.
La începutul unei relaţii, elasticul e întins la maxim. Bărbatul simte nevoia de apropiere, de intimitate. Pe măsură ce intimitatea creşte şi nevoia bărbatului este satisfăcută, elasticul se relaxează până nu se mai mişcă deloc. Cu toate că îi place intimitatea obţinută, se declanşează un resort interior şi apare nevoia de distanţare, de solitudine, pentru că instinctul îi şopteşte: Ajunge cu doritul altei persoane, devii prea dependent!
Când bărbatul se distanţează, îngrijorarea femeii e firească, la fel şi tendinţa ei de a clarifica problema care ea presupune că a apărut. De fapt, ceea ce trebuie să facă ea este să îl lase să se distanţeze cât simte el că este nevoie. Urmărindu-l şi chestionându-l, nu face altceva decât să-l determine să se distanţeze şi mai mult!
Chiar dacă e greu, este necesar ca femeile să accepte că bărbaţii alternează automat între nevoia de autonomie şi cea de intimitate. Odată înţeles acest lucru, când un bărbat simte nevoia de distanţare, femeia poate avea încredere că el se va întoarce iubitor, aşa cum şi-l doreşte. Văzând că e înţeles şi acceptat, bărbatul va deveni mai încrezător, mai iubitor, iar relaţia lor va deveni mai solidă şi dragostea lor se va amplifica.

„A fost odată ca niciodată...şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi...!” E doar un basm?

„Bărbaţii sunt de pe Marte, Femeile sunt de pe Venus”...sună familiar, nu-i aşa? Celebra metaforă a psihologului american Dr. John Gray a facut istorie şi a schimbat viaţa multora prin teoria şi, mai ales, prin aplicaţiile ce decurg din ea. Înţelegerea diferenţelor dintre sexe şi acceptarea lor sunt condiţii esenţiale pentru o convieţuire armonioasă în cuplu.

Faptul că femeile şi bărbaţii sunt diferiţi e evident... în dormitor. În afara lui însă, avem tendinţa să considerăm că celălalt e ca noi şi, prin urmare, ar trebui să simtă, să judece, să acţioneze şi să reacţioneze aşa cum am face-o noi. Şi pentru că, de cele mai multe ori, asta nu se întâmplă, avem tendinţa de a-l judeca, combate şi corecta, iar de aici până la declanşarea unui conflict e mai puţin de un pas. Iar conflictele duc la acumularea de resentimente care, încet, dar sigur, erodează iubirea ce părea odată eternă!

Astăzi, mai mult ca niciodată, este nevoie de o comunicare plină de înţelegere! Statisticile comparative arată că rata divorţurilor a crescut semnificativ: dacă în 1946, în Romania, doar 2% din cei căsătoriţi divorţau, acum s-a ajuns la aproape 30%! Asta înseamnă că din 3 cupluri care pornesc cu entuziasm la drum împreună, unul divorţează!!! Cum e posibil ca iubirea fierbinte a începutului să se transforme treptat în ostilitate iar animăluţele mici şi simpatice (pisi, puiuţ, motănel, iepuraş...etc) cu care cei doi se alintau odata, să se metamorfozeze în dobitoace mari (bovine, cabaline...etc)? Şi-apoi, celelalte două cupluri, care rămân împreună, trăiesc ele oare dragostea aceea de poveste la care visăm cu toţii? Uitaţi-vă în jurul vostru! Câte astfel de cupluri cunoaşteţi? Asta înseamnă că iubirea profundă şi durabilă „până la adânci bătrâneţi”, în care poţi spune cu mâna pe inimă, în fiecare zi, că iubeşti şi esti iubit(ă) mai mult decât ieri, dar mai puţin decât mâine, această iubire nu există decât în basme? Hotărât lucru, NU! Ea există, doar că este prea rară! Un exemplu suntem noi, Lavinia şi Radu, împreună de peste 21 de ani, iar toţi cei care ne cunosc pot depune mărturie în acest sens! Unii vor spune că am avut noroc şi, într-o oarecare măsură, e adevărat! E nevoie şi de noroc pentru a-ţi găsi jumătatea! Însă, nu degeaba se spune că norocul şi-l mai şi face omul cu mâna lui! Pentru a „ajuta” norocul trebuie să ştii ce vrei, să te cunoşti pe tine şi să-ţi înţelegi partenerul! Iar asta se învaţă! Iar, pe lângă noroc, trebuie să-ţi îngrijeşti relaţia, să o hrăneşti, să o ocroteşti, să o ajuţi să crească, pentru că puţine lucruri bune se întâmplă de la sine! Iar asta se invaţă!

Dacă întrebi 100 de femei ce le deranjează cel mai frecvent la bărbaţi, 90 dintre ele îţi vor răspunde fără ezitare: Mă deranjează că nu m-ascultă! Iar dacă-i reproşez acest lucru îmi spune „Cum nu te-ascult dragă, pot să repet tot ce-ai spus!”...de-ţi vine să te urci pe pereţi! Şi e-adevărat! Majoritatea chiar pot să repete, pentru că nu le trebuie mai mult de 5% din atenţie pentru a înregistra, ăsta e cuvântul, a înregistra cele spuse de parteneră! Rezultatul e că se supără amândoi: ea pentru că, de fapt, nu e înţeleasă, iar el pentru că reproşul i se pare nefondat; în fond, a ascultat-o şi el i-a dovedit. „Ce mai vrea acum de la mine?!?... Femeile astea..., orice-ai face, tot nemulţumite sunt!” Culmea e ca amândoi au dreptate, fiecare din punctul lui de vedere! Se poate face ceva? Desigur! Iar asta se învaţă de către fiecare in parte!

Întreabă bărbaţii acelaşi lucru şi majoritatea vor răspunde: „Mă deranjează că exagerează şi nu mai vede realitatea! Aseară mi-a reproşat că nu o duc niciodată la restaurant şi doar am fost acum trei luni!” Din nou se vor supăra amândoi, ea pentru că nu e ascultată şi înţeleasă: „Ce-i spun eu şi ce-mi răspunde el!?!...”, iar el pentru lipsa ei de obiectivitate: „Cum poate să spună că nu o duc niciodată la restaurant când am dus-o cel putin o dată!”

Începem acum o serie de articole menite să ajute oamenii să se înţeleagă mai bine şi să-şi găsească, regăsească sau sporească iubirea, articole provenite din experienţa de-o viaţă a Dr John Gray sau a noastră personală. Dar nu ne vom limita numai la relaţiile de cuplu, ci vom aborda şi problemele celor care îşi caută încă perechea sau sunt nevoiţi să o ia de la capăt, alături de elemente de creştere pozitivă a copiilor. Suntem ferm convinşi că numai învăţând şi acumulând cunoştinţe noi putem evolua şi obţine ceea ce ne dorim de la viaţă şi tot ceea ce vom scrie va fi în acest spirit!

„A fost odată ca niciodată...şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi...” nu e doar un basm! E o realitate pe care unii o trăiesc!

Haideţi, împreună, să sporim numărul lor!